Musicometria

Conf.univ.dr. Petre-Marcel VÂRLAN

Am convingerea că impulsul de a căuta repere în spaţiu şi timp reprezintă – în cazul omului – nu doar o trăsătură instinctuală specifică viului superior organizat, ci o necesitate de adaptare într-un mediu de o factură relativ nouă – dacă ne gândim la “vechimea” gestului -, anume un context spiritualizat. Conştiinţa istoricităţii, prezentă deja la egiptenii antici, a fost completată cu necesitatea stăpânirii noianului de cunoştinţe ale momentului. Colectarea şi sistematizarea elementelor cunoaşterii umane a fost soluţia care a asigurat o mai bună diseminare a informaţiilor într-o formulă livrescă extrem de accesibilă.

Sub genericul enciclopedia (Dicţionar enciclopedic român vol. II D-J, Bucureşti, Editura Politică, 1964: „gr.en – în, kyklos - cerc şi paideia - educaţie, învăţământ”), a apărut astfel un tip de lucrare dedicată fie întregului ansamblu de informaţii ale momentului, fie doar celor cuprinse într-un domeniu anume. Mai aproape de mileniul al II-lea î.Hr., timp în care sunt plasate primele lucrări cu caracter enciclopedic în culturile egipteană şi chineză, printre cei mai vechi autori unor lucrări cu caracter enciclopedic istoria îi reţine pe Martianus Capella (sec.al V-lea î.Hr.), pe episcopii Isidor (sec. al VII-lea) şi Salomon (sec.al IX-lea), pe călugărul Vincent de Beauvais (sec.al XIII-lea), pe Suidas din Bizanţ ca autor al  primei enciclopedii organizate alfabetic, şi mulţi alţii.

Întâietatea cronologică în preocuparea lexicografică muzicală revine tot  vestului european. Dintre primele lucrări de acest fel putem aminti Kurtzgefasstes musicalisches Lexikon (Chemnitz, 1737), Dictionnaire historique des musiciens artistes et amateurs de A.-E. Choron (Paris, Valade et Lenormand, 1810 – 1811, în 2 volume), Biographie universelle des musiciens de J. Fétis ( în 4 vol. şi 2 supl., Paris, Firmin Didot, 1874 – prima ediţie şi 1889 a doua ediţie), Handlexikon für Zitherspieler. Biographische Notizen über hevorragende Musiker, Fabrikanten und Verleger auf dem Gebiete Zither de F.Fiedler (Tölz, Bayern, Verlag des Echo vom Gebierge, 1895). La acestea trebuie să adăugăm renumitul Grove’s Dictionary, publicat în prima ediţie de Sir George Grove în 1878 sub titlul A Dictionary of Music and Musicians (în 4 volume). Forma actuală, New Grove Dictionary of Music and Musicians, egalează opusul german Die Musik in Geschichte und Gegenwart (MGG) care, în prezent, trece drept cel mai amplu şi mai cuprinzător dicţionar enciclopedic cu cele 21 de volume ale sale (ed. Bärenreiter und Metzler, 1994), pentru ca ediţia din 2005 să cuprindă un total de 27 de volume.

În cultura românească strădaniile pentru asemenea operă lexicografică muzicală sunt de dată mult mai recentă: un prim Dicţionar de muzică, realizat de  Titus Cerne, a apărut abia în 1896; Timotei Popovici publică al său Dicţionar de muzică în 1905 iar A.L.Ivela în 1927. Acestora li se adaugă Dicţionarul de jazz alcătuit de Mihai Berindei (1976), Dicţionarul de Muzică – realizat de Iosif Sava şi Luminiţa Vartolomei (1979) – şi Dicţionarul de termeni muzicali realizat de un colectiv de muzicieni coordonaţi de Zeno Vancea (1984).

Fără a diminua importanţa lexicografilor români predecesori, trebuie  subliniat apăsat meritul celui pe care-l considerăm, până la această oră, ca fiind cel mai important lexicograf muzical al culturii noastre – muzicologul Viorel Cosma. Personalităţi muzicale – compozitori, interpreţi, muzicologi, pedagogi – toţi îşi au locul bine definit în opera sa.

Autor al unei creaţii muzicologice impresionante prin cantitate, calitate şi valoare documentară – în care personalitatea lui G.Enescu ocupă un loc privilegiat -, opera lexicografică a lui Viorel Cosma s-a dezvoltat organic: în timp ce ediţia din 1965 a lucrării Mic lexicon. Compozitori şi muzicologi români reunea în paginile sale cu puţin peste 200 de fişe cu biografia şi creaţia muzicienilor români, ediţia din 1970 a lărgit aria de investigare atât în ceea ce priveşte muzicienii momentului cât şi a celor din trecutul îndepărtat al vieţii muzicale desfăşurate pe teritoriul actualei Românii, pentru ca a treia ediţie să ajungă, în anul 2006, la cel de-al IX-lea volum (Ş-Z). În paralel cu amplificarea proiectului anterior, muzicologul a iniţiat o nouă serie lexicografică: Interpreţi din România. Dirijori – Cântăreţi – Instrumentişti – Regizori (volumul A-F a apărut în 1996).

Însă în cea mai recentă şi – am spune noi – cea mai ambiţioasă întreprindere căreia îi dă viaţă printr-un prim volum (2005) – dedicat literelor A şi B – care a apărut deja, muzicologul Viorel Cosma se apleacă asupra muzicii româneşti în ansamblu. Enciclopedia muzicii româneşti de la origini până în zilele noastre – căci la aceasta ne referim – tratează nu numai elemente de teoria muzicii vest-europene sau al celei psaltice, bizantine sau de organologie ci, fapt extrem de important, insistă pe aspecte ale culturii muzicale româneşti nerezumându-se doar la muzicieni. Sunt cuprinse asociaţiile sau societăţile muzicale, formaţiile muzicale corale sau instrumentale alcătuite de muzicienii români de-a lungul anilor, alături de tipărituri şi lucrări muzicale reprezentative, intrate în circuitul muzical naţional sau internaţional (spre exemplu, doar la articolul Armonia aflăm 5 coruri, 5 societăţi, două formaţii instrumentale camerale şi o revistă muzicală). Lucrarea este completată cu indicarea surselor bibliografice pentru fiecare articol, ea constituindu-se într-un sprijin nepreţuit pentru cel care doreşte să aprofundeze diferite aspecte ale devenirii culturii şi civilizaţiei muzicale româneşti şi nu numai.

Amploarea cercetării muzicologice înglobate în acest opus a necesitat colaborarea consistentă a altor doi pasionaţi muzicieni: Luminiţa Vartolomei – pentru termenii tehnici muzicali, formele şi genurile muzicale, operă, operetă şi balet – şi  muzicologul şi compozitorul braşovean Constantin Catrina – pentru instrumente muzicale, folclor, bizantinologie, asociaţii şi societăţi muzicale, formaţii şi teatre muzicale, instituţii muzicale sau de învăţământ artistic muzical şi localităţi muzicale.

Cei doi pasionaţi muzicieni colaboratori sunt – la rândul lor – lexicografi care au contribuit şi până acum la apariţia unor lucrări de profil. Luminiţa Vartolomei este coautoarea Dicţionarului de Muzică apărut în 1979, în timp ce Constantin Catrina a colaborat la lucrarea lui Serafim Buzilă – Enciclopedia interpreţilor din Moldova (ed.a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Arc şi Editura Museum, 1999).

De altfel, opera muzicologică a dr. C.Catrina are deja o consistentă coordonată lexicografică. Am cita în acest context lucrarea Contribuţii documentare privind învăţământul muzical din Braşov (Braşov, 1996), care este deosebit de bogată în informaţii privind ansamblurile muzicale, viaţa concertistică şi personalităţile muzicale şi didactice braşovene – aspecte pe care muzicianul le-a cunoscut din chiar mijlocul lor, în ipostazele de director al Căminului Cultural din Homorod, profesor la Şcoala Populară de Artă din Braşov,  director al Casei Judeţene de Creaţie şi Cultură Populară, vicepreşedinte al Comitetului pentru Cultură al judeţului Braşov, iar după 1990 dr.C.Catrina a fost profesor al Facultăţii de Muzică din Braşov.

O constantă a preocupărilor sale a fost scoaterea la lumină a trecutului muzical naţional, constantă pe care a urmărit-o permanent, cercetând în arhive la Cluj, Bucureşti, Iaşi, Craiova şi Braşov în special. Rezultatele cercetărilor sale au fost publicate, până în prezent, în ziare, reviste de cultură sau de specialitate în peste 4000 de pagini de articole şi studii,  ca şi în 1100 pagini de carte cuprinse în 32 de volume – cărţi de autor, ediţii îngrijite, culegeri de folclor, lucrări cu caracter didactic şi altele  -, toate însumând 607 titluri.

În articolele şi studiile cu caracter bio-bibliografic s-a ocupat de personalităţi precum Ciprian Porumbescu, Tiberiu Brediceanu, Norbert Petri, A.P.Bănuţ, Gheorghe Şoima, George Ucenescu, Timotei Popovici, Augustin Bena, George Dima, Béla Bartók, ş.a., lucrările sale impresionând mereu „prin bogăţia informaţiilor, tenacitatea specialistului pentru găsirea acestora – mai ales când este vorba despre vechi documente muzicale – argumentaţia riguroasă, echilibrul discursului, multitudinea conexiunilor cu alte zone ale culturii” (Elena Chircev, Constantin Catrina – portret la 70 de ani, în Renaşterea, Cluj-Napoca, nr.11, 2003, p.10).